O carte de Johann Kaspar Steube, apărută la Editura de Vest în 2003.  Pentru iubitorii de Banat, probabil cei care încă mai cred ca această zonă a ţării reprezintă ‘fruncea’, cu siguranţă va fi o carte interesantă.

Pentru mine a fost interesantă pe alocuri; în calitate de locuitor al Banatului, mi s-a părut curios să aflu câte ceva despre această zonă şi, mai ales, despre felul în care era percepută cu atâţia ani în urmă.

Autorul,  J.K. Steube, s-a născut în Saxonia (Gotha) , în familia unui măcelar. Deşi isteţ, nu a reuşit să facă studii înalte din cauza lipsei unui suport financiar. Regretul acesta  îl va urmări toată viaţa. Cu toate acestea, setea de cunoştere şi spiritul de aventură l-au condus pe nenumărate drumuri, depăşindu-şi cu mare uşurinţă simpla poziţie de pantofar. În anii săi plini de călătorii Steube a asimilat multe informaţii, a învăţat limbi străine (dintre care şi româna) şi a schimbat multe slujbe. Relatează cu uşurinţă despre perioada petrecută în Banat, cu menţiunea că această carte se bazează strict pe un extras din memoriile sale, şi anume, cum lesne e de înţeles, pe cel despre această zonă a ţării noastre.

Deoarece preoţii lor nu ţin registre cu cei născuţi, românii nu ştiu niciodată ce vârstă au. De aceea, dacă îl întrebi pe un român în vârstă câţi ani are, el îţi va răspunde aşa: eram deja băiet care păzea vitele pe când turcii mai stăpâneau Timişoara, sau pe când se săpa Canalul eram destul de mare pentru a mă putea însura.

Deoarece îmbrăcămintea n-are nici un buzunar pentru a păstra ceva, româncele îşi pun în sân tot ceea ce au şi ceea ce cumpără. Astfel, primăvara, când duc la piaţă câţiva porumbei tineri sau găinuşe, acestea au norocul să fie adăpostite la sân până îşi găsesc vreun cumpărător. Acela le scoate cu propria-i mână, fără ca româncele să aibă vreun alt gând, decât acela că găinuşele sau porumbeii le sunt luaţi de la sân.

Românii se căsătoresc, de obicei, foarte tineri, astfel că unele fete sunt dorite ca neveste încă înainte de a fi împlinit 13 ani. Confidenţii tânărului în problemele de dragoste sunt întotdeauna părinţii săi. Dacă nu i-au ales deja o mireasă, aceştia încep deîndată să discute cu părinţii fetei pe care au pus ochii. Tocmeala pentru o fată este asemenea celei pentru o bucată de pământ.

Despre noaptea nunţii:

Îndată ce soţul se află singur cu mireasa şi înainte de a face uz de drepturile sale conjugale, el îi ţine o scurtă cuvântare despre supuşenia pe care i-o datorează, despre grija pentru casă şi pentru creşterea copiilor- lucrur pe care le aşteaptă din partea ei.

La mesele obişnuite ale românilor, soţiile lor nu iau niciodată parte, ci mănâncă separat, fără a lăsa aproape deloc de o parte lucrul cu care se îndeletnicesc.

Româncele nasc foarte uşor. La numai două sau trei zile după ce au născut, ele îşi văd din nou de gospodărie.ot

Îmbrăcămintea copiilor este teribil de murdară, deoarece adeseori părinţii nu le scot deloc cămăşile pentru a le schimba, lăsând să fie purtate până nu mai sunt bune de nimic.

Se mai fac multe precizări despre sistemul sanitar defectuos (pare că nimic nu s-a schimbat de atunci şi până acum), de lipsa de ospitalitate a românilor (cei din Banat, căci despre ei este vorba), despre numărul mare de ‘lotri’ (bandiţii de la drumuri mari), despre posturile foarte grele şi stricte ale românilor pe parcursul unui an, despre cruzimea şi forţa românilor şi multe altele. Eu mă opresc aici, nu vreau să divulg cam tot ce ar trebui descoperit de către cititorii acestei cărţi. 🙂