Despre minciuni

Ideea acestei postări mi-a venit după ce am citit un articol pe această temă pe site-ul femeia.ro. Dacă deschideţi articolul o să vedeţi că acolo sunt clasificate zodiile în funcţie de abilitatea de a minţi.

La zodia mea, adică la fecioară, spune aşa:

„Fecioarele sunt recunoscute pentru naturaletea cu care-ti trantesc adevarul in fata si pentru spiritul lor critic. Mint numai cand se simt incoltite, iar pentru asta, fac un plan elaborat, ca sa se asigure ca nimeni niciodata nu le va umili deconspirandu-le minciuna. Sunt in stare de „crima“ perfecta, nici o nuanta nu va fi lasata la voia intamplarii.”

Eu simt nevoia să adaug că în mare parte este adevărat ce scrie aici. Da, trântesc adevărul, dar cât de cât într-un mod diplomatic. Mi s-a şi întâmplat să mi se spună că sunt prea sinceră. O prietenă m-a rugat să o mint frumos atunci când îi refuz invitaţiile în oraş. Eu îi spuneam pur şi simplu că nu am chef, iar ea se simţea lezată de fiecare dată. Mi-a spus că ei i-ar pica mult mai bine dacă aş inventa o scuză, cum că aş avea de citit, scris, învăţat, că nu mă simt bine, etc.  În tot acest timp, eu nici măcar nu mi-am dat seama că felul în care mă exprimam denota o sinceritate mult prea mare şi că aş putea jigni.

Legat de spiritul critic e foarte adevărat. Sunt foarte critică şi mai ales auto-critică. Mi-ar fi fost mai bine dacă nu eram aşa. Ca să mă scuz totuşi, pot adăuga că de obicei îmi păstrez critica pentru mine. Niciodată nu mă pun să spun omului în faţă chestii naşpa despre el sau ce nu mi se pare mie ok. Şi nici nu mă duc să povestesc în alte direcţii.

Legat de minciuni….offf…sunt cel mai nepriceput mincinos în viaţă. Mereu mă dau de gol la nici un minut după ce găseam câte o scuză care să ascundă adevrărul. La mine în familie se face mişto de cât de rău pot minţi. Singurii fericiţi despre asta au fost şi sunt părinţii- că ştiu că nu mă duce capul şi nu-s în stare să mint deliberat, darămite să o mai şi fac aşa cum trebuie. 😦

Ştiu că e poruncă în biblie cu „Să nu minţi”, dar pe măsură ce am mai crescut mi-am dat seamă că există şi o anumită utilitate a minciunilor. Uneori îmi pare rău că eu nu mă pricep la aşa ceva.

Pe de altă parte, nu-mi plac mincinoşii, aia care mint de dragul de a minţi sau care pur şi simplu mint cu nesimţire şi neruşinare- aici pot include cu uşurinţă unii dintre bărbaţii pe care i-am întâlnit.

Uneori credeam că în dreptul verbului a minţi pot să pun un egal şi după el să scriu „bărbat”.

Mai exista şi o doză de amuzament. Atunci când eşti sigur că eşti minţit pe faţă ştiind cum stau lucrurile de fapt şi laşi omul să îşi facă numărul până la capăt ca să vezi cât de inventiv sau enervant poate fi.  Şi da, am întâlnit şi bărbaţi care mă minţeau uitându-se fix la mine în ochi….ca apoi, tot ei, la vreo câteva săptămâni distanţă să se dea de gol. Ghinionul lor era că eu ţin minte tot ce mi se spune. Şi cum pun preţ pe detalii….

Ah, da…era să uit. Aveam şi o vecină care minţea de fiecare dată. Nu cu răutate. Pur şi simplu, aşa…pentru că aşa era ea. Şi pentru că toată lumea ştia că ea spunea instinctiv tot felul de minciunele, nu se supăra nimeni niciodată. Acum minte pe undeva prin Spania. Nu am mai văzut-o de când eram mică. Vedeţi, nu doar cleptomanii nu se pot stăpâni…

Şi ca să închei frumos, dau drept exemplu final o întâmplare din familie. De acum, de duminică, început de aprilie, anul curent.

Mama mea sună o rudă octogenară în mod insistent. Aceasta nu răspunde. Mama insistă. Într-un final bătrâna răspunde, iar mama mea o întreabă:

– „Unde aţi fost, am tot încercat să dau de dumneavoastră toată ziua….şi nu mi-a răspuns nimeni…

– Bună, Irina. Am fost la ziua de naştere a băieţelului unei vecine. Am fost invitaţi şi noi.

– Da? Păi şi câţi ani a făcut copilul?

– Nu ştiu  exact. Cred că opt.

– Păi când e născut?

– În mai.”

😐

p.s. Maică-mea şi dat seama de toată faza cam la vreo două ore după ce s-a încheiat conversaţia. :))

foto credit: Pinterest.