Doamne „afectate”


Acum câţiva ani, pe vremea primului meu job ca trainer de limbi moderne, s-a nimerit să fiu, într-o dimineaţă, într-un tren care mergea spre Timişoara. Spre bucuria mea, am dat nas în nas cu un amic care era însoţit de iubita lui şi de încă o altă domnişoară. Spre nefericirea mea, în tren era foarte frig, iar călătoria noastră urma să dureze vreo trei ore jumătate.

Cei trei aveau însă, în dotare, o pătură. Ne-am pus unii lângă alţii, faţă în faţă. Ne-am acoperit cu pătura şi ne-am pus să ne jucăm cărţi. Era chiar fain! Până când mi-a scăpat…şi am zis „cinsprezece”. Număram punctajul de la cruce (jocul de cărţi pe care-l jucam). Iubita amicului s-a uitat la mine într-o doară şi m-a întrebat de ce număr aşa, de ce nu zic şi eu ca toată lumea „cinşpe”, „şaişpe”… Nici nu am apucat să-i răspund şi nici nu ştiu ce i-aş fi putut spune când prietenul ei, foarte prompt, s-a uitat la ea şi i-a spus pe un ton explicativ şi serios: „Păi, Mirela e profesoară!”.

Ce credeţi că s-a întâmplat imediat? Fata respectivă s-a roşit la faţă şi brusc şi-a schimbat atitudinea faţă de mine, spunându-mi că  îi este ruşine şi încercând să-şi amintească ce bancuri cu tentă sexuală spusese până atunci! Eu, văzând cum îşi schimbă dintr-o dată atitudinea faţă de mine şi mirându-mă de toată jena care a cuprins-o, am încercat să o liniştesc: ba că nu sunt chiar profesoară în adevăratul sens al cuvântului, ba că e doar un job ca oricare altul, ba una, ba alta. Degeaba! S-a stricat atmosfera jovială de până atunci şi asta pentru că tânăra respectivă privea, probabil de când era mică, profesorii altfel. Să fi fost cu respect? Cu teamă? Cel mai curios lucru era că eu eram mai mică decât ea ca vârstă. Eu aveam 21, iar ea 22. Degeaba! Statutul de profesor m-a îmbătrânit brusc în faţa ei!

Şi atunci, ca şi acum, în continuare, eu nu mă încadrez în tipologia profesorului sau a profesoarei afectate. Îmi place ce fac. Sunt omul care de abia aşteaptă ziua de luni. Niciodată nu m-am lamentat de începerea unei noi săptămâni, şi asta pentru că nu-mi privesc slujba ca pe o corvoadă. Sau, pur şi simplu, ca pe o chestie care să-mi aducă bani de la o lună la alta. De altfel, gând destul de absurd şi ştim cu toţii de ce! :))

Teachers Who Love Teaching Teach Children to Love Learning - Teacher Gift - Teacher Christmas Gift

Sunt serioasă şi îmi fac treaba bine, dar nu fac abuz de statutul meu de profesor, ba chiar mai mult, mi se pare cam absurd când văd câtă emfază îşi acordă unele cadre didactice. Profesori care se plâng că au teste de corectat, că au elevi de ascultat şi care, atunci când fac asta, subliniază totul atât de mult de parcă ar fi cel mai greu lucru de pe pământ. Sau cel mai important!

Eu nici măcar nu-i las pe cei mici să-mi spună „doamna”. Urăsc cum sună! Atâtea „doamne” sunt în învăţământ care, dacă nu ar fi fost sistemul acesta defect şi plin de breşe, ar fi fost în continuare gospodine desăvârşite care nu ar fi ieşit din cuvântul soţului vreodată. Şi doar atât! Cât despre elevi, dacă s-ar putea, i-aş lăsa pe toţi să-mi spună pe numele mic, iar respectul faţă de mine ar fi la fel de mare. Apelativul „doamna” nu poartă cu sine şi respect. Din păcate, nu toată lumea înţelege asta.

Cam la fel cum unii colegi nu înţeleg cum de reuşesc să mă impun în faţa elevilor, mai ales că sunt tânără, nu ţip, nu sunt isterică, nu terorizez şi nici nu agresez vreun copil în vreun fel, fizic sau verbal.

Eu am un set de reguli. Mi le menţin, elevii le cunosc. Nu m-am abătut niciodată de la ele. Şi atunci normal că şi ei au învăţat să le respecte. Ca totul să meargă aşa, nu a trebuit să-mi dau singură importanţă, nu a trebuit să-mi fac coafură de „doamnă” sau să folosesc cuvinte din DEX al căror sens nu îl cunosc căci, da, credeţi-mă, am întâlnit şi aşa ceva! Nu am umblat cu „traista” plină prin inspectorate şi nici nu m-am înscris în vreun partid politic.

Cu toată acestea, cu tot ce am realizat prin forţe proprii şi într-o manieră corectă, reuşesc să menţin o linie de modestie şi să păstrez naturaleţea, căci profesorii „afectaţi” sunt, am impresia, nişte actori în propriul lor film.

Sper să nu schimb asta pe viitor, vreau să privesc totul la fel de natural ca până acum şi îmi mai doresc să schimbăm imaginea profesorul din România pentru că, din câte observ, lumea a rămas în minte cu o imagine oarecum defectă: profesorii de pe vremea comuniştilor care au bătut atâtea generaţii de copii, care au ţipat şi care au terorizat.

Şi da, am simţit şi eu o schimbare, dar doar aşa, pe interior, din cauza felului în care sunt privită când spun cu ce mă ocup. Uneori mă simt şi eu îmbătrânită. Şocul cel mai mare a fost când părinţi mult mai în vârstă decât mine sau bunici mi se adresau cu „dumneavoastră”! Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu asta. Şi să mă privesc dintr-o altă perspectivă, deşi o persoană responsabilă am fost mereu şi nici nu e ca şi cum nu aş fi conştientizat de la început cât de importantă este munca alături de copii!

Mă bucur de un singur lucru. În cercul meu de prieteni, nu mă simt îmbătrânită datorită slujbei pe care o am şi sper că nici nu sunt văzută ca o „doamnă profesoară” la fel cum m-a perceput tânăra din tren. Ar fi prea trist pentru mine să devin şi eu mereu „afectată”. Deşi, recunosc,  repetitivă sunt deja: defect profesional! 😉

How often do you use your teacher voice randomly or unintentionally? It happens to the best of us :)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s