După ce am terminat de citit aceasă carte am postat pe facebook că-s bucuroasă că nu am pierdut decât câteva ore din viaţă cu ea! Şi drept am vorbit! Domul Frédéric Beigbeder m-a făcut curioasă de-a lungul timpului în legătură cu această carte şi asta doar datorită titlului, dar pentru că alegerea mea de a o citi a fost una superficială, ce alte pretenţii aş fi putut să emit? Nu o recomand nimănui, nici măcar celui mai mare duşman al meu, dacă o fi existând, că eu nu cred că am făcut rău nimănui să merit aşa ceva şi totuşi…pentru că vreau să fructific ceva şi din experienţa asta, redau aici câteva citate extrase din paginile-i:

De ce nu vine nimeni la divorţuri? La cununie eram înconjuraţi de toţi amicii. Dar în ziua divorţului sunt incredibil de singur. Nu tu martori, nu tu domnişoare de onoare, nu tu familie, nu tu fârtaţi matoliţi care să mă bată pe spate. Nici tu flori, nici tu coroane. În lipsa orezului, mi-ar fi plăcut să arunce cu ceva în mine, ce ştiu eu, cu roşii fleşcăite, de exemplu. La ieşirea din Palatul de Justiţie, genul ăsta de proiectile este totuşi monedă curată. Unde sunt oare toţi cei apropiaţi, care se îndopau cu fursecuri la nunta mea, iar acum mă boicotează, deşi ar trebui să fie invers- să te însori întotdeauna singur şi să divorţezi cu sprijinul tuturor prietenilor?

Dragostea cea mai puternică este cea neîmpărtăşită. Aş fi preferat să nu ştiu, dar asta e realitatea: nimic nu e mai rău decât să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte- şi, în acelaşi timp, este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată.  Să iubeşti pe cineva care te iubeşte este narcisism. Să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte, asta da, e dragoste.

A fi singur a devenit o boală ruşinoasă. De ce oare fuge toată lumea de singurătate? Pentru că ea te obligă să cugeţi. În zilele noastre, Descartes n-ar mai scrie: „Cuget, deci exist.” Ar spune: „Sunt singur, deci cuget.” Nimeni nu vrea singurătatea, pentru că ea îţi lasă prea mult timp pentu cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist.

Înainte să fi coborât în infern, moartea mă îngrozea. Astăzi, m-ar elibera. Nici măcar nu izbutesc să înţeleg de ce sunt oamenii atât de trişti că vor muri. Moartea ne rezervă mai multe surprize decât viaţa. De acum, îmi aştept cu nerăbdare clipa morţii. Aş fi încântat să părăsesc această lume şi să ştiu, în sfârşit, ce e după. Cei care se tem de moarte nu sunt oameni curioşi.

Acestea fiind spuse, am scris tot ce era interesant din carte! Cât despre dragoste, staţi pe pace, nu durează doar 3 ani! Adică în toată cartea cam atât durează, dar în final autorul îşi schimbă opinia, semn că nici el nu crede în ceea ce scrie, dar probabil crede în iubire. Sau?…