La universitate, înainte de 16.00.

Merg şi eu ca omu’ civilizat azi la Universitate (în mintea mea credeam că am examen, dar nu-i bai, am aflat şi eu cu ocazia asta că a fost ieri!) şi, nu fac mulţi paşi pe verticală, adică nu ajung mai departe de etajul 1 şi surprise, surprise!…….un bărbat complet dezbrăcat mă întâmpină!

Şi când spun complet, nu exagerez. Cumva, nu ştiu de ce, eu mă aşteptam ca măcar să aibă ceva încălţări în picioare…Nu avea nimic. Era gol puşcă şi se plimba pe holurile UVT-ului!

Şi ca să spun drept aşa, m-am cam şi supărat…Adică, eram doar eu cu el în acel moment acolo, linişte completă în jur şi cine credeţi voi că se sperie?!!! EL!!!
A făcut un fel de stânga împrejur şi s-a dus spre sălile facultăţii de geografie…

Eu m-am dus la portar, calmă, că doar nu e prima oară când văd bărbat dezbrăcat pe holurile UVT-ului (pe primul l-am văzut acum doi ani, masturbându-se pe la etajul 2,am martore şi nişte colege care se îndreptau cu mine spre un seminar de literatură).

Portarul mi-a zic că a fost şi anul trecut nenea ăsta dezbrăcat pe la ei şi că, la un moment dat, se va îmbrăca şi va ieşi din universitate.

End of story!

…

Aşadar, după cum spuneam, mi-am ratat examenul că nu am fost suficient de isteaţă să realizez şi eu un lucru simplu şi anume că dacă marţi, săptămâna asta, am fost în data de 18, e normal ca miercuri să fie 19, şi nu joi. Cred că sunt obosită psihic căci, altfel nu am cum să-mi imaginez ce se întâmplă cu mine. Psihologic vorbind, e un fel de act ratat. Problema e că, eu  am parte de multe acte din astea ratate, de multe ori.

Oricum, în momentul ăla m-am enervat! Şi m-am necăjit! Am stat atâtea ore singură, pe căldură, nu mi-am petrecut ultima zi de lucru la şcoală (aşa cum ar fi trebui să o fac de fapt, deşi cursurile erau încheiate…neoficial nu prea mai aveam cui să îi predau căci nu mai era picior de copil în şcoală..), am stricat banii cu drumul, etc.etc. Şi mi-am ratat şi cele mai apropiate mijloace de transport în comun spre casă. Următorul era la 19.30, asta însemnând că mai trebuia să mai aştept încă vreo 3 ore jumate singură. Ceea ce am şi făcut că nu aveam de ales! 😐

Nici partea cu bătrâna din parc nu mi se mai părea faină!

…

Norocul meu că, în tot acest timp în care stăteam eu moartă de căldură în autogară, iritată rău şi plictisită, m-au sunat cei doi oameni pe care i-am amintit în postul anterior. Am vorbit aproximativ o oră jumate la telefon şi timpul a trecut mai repede datorită lor!

…

19.30

Autobuzul porneşte. Nu-mi place de şofer de când îl văd! Pare idiot! Şi s-a şi dovedit a fi întocmai.

La 20.00 de abia ieşeam din Timişoara. NU, nu e din cauza traficului, ci pentru că omul a ocolit ca să ajungă într-un anume loc să-şi rezolve nişte treburi personale.

Aerul condiţionat nu făcea faţă.

Şoferul vorbea non-stop la telefon!

O chestie pe care eu o urăsc din tot sufletul!!!

Cum să fii atât de inconştient încât să conduci un autobuz plin de oameni şi tu să vorbeşti ca dobitocul la telefon, mie mi s-a părut că ne sfidează. Pe la jumătatea drumului (oricum eram deja în întârziere) ne-a aşteptat un alt autobuz Autotim care era defect. Se stricase pe drum cel mai probabil. A trebuit remorcat. Am mai pierdut puţin timp şi apoi ne-am continuat drumul cu o viteză mult mai mică, eu fiind în autobuzul care îl trăgea după el pe cel defect, în timp ce şoferul vorbea la telefon cu ceva gagică de-a lui, cred!

Îl sun pe tatăl meu să vină cu maşina înaintea mea când ajung acasă. Omul e de acord!

Nu trece mult şi mă sună un coleg şi îmi spune că, atunci când ajung acasă, să trec şi pe la el că are să-mi dea ceva. Tot colegul îmi spune că el oricum are drum spre autogară şi dacă vreau poate să vină el înaintea mea (colegul mi-e şi vecin!). Sunt de acord! Îl sun din nou pe tatăl meu, îi spun că nu mai trebuie să vină el. Taică-meu era deja pe drum, deşi era cu jumătate de oră înainte să ajung eu şi drumul nu presupune mai mult de 10 minute distanţă….acuma, că tot m-am pornit, nu pot să-l înţeleg pe taică-meu: când ai neapărată nevoie de el, nu se sinchiseşte, când trebuie să ajungă undeva într-o oră, pleacă în 5 minute! 😐

Îl întorc din drum pe taică-meu. Ajung la destinaţie la ora 22.00 (mult peste ora la care ar fi trebuit să ajung!). Mă aşteaptă colegul, urc la el în maşină, el îşi aminteşte că uitase să facă ceva, exact lucrul pentru care venise cu maşina acolo!….într-un fel m-am şi bucurat că mi-am dat seama că şi alţii mai au parte de „acte ratate” nu doar eu!

În fine, ajung pe strada mea. Nu acasă. Merg la coleg să îmi dea ceea ce trebuia să îmi dea şi mă invită oamenii la un suc!

Partea faină e că au un bebe superb şi m-am jucat puţin cu el!

Ba chiar am rămas impresionată de ce faini sunt bebeluşii (acesta avea cam un an jumate), de cât sunt de de isteţi şi de nostimi…Bebele ăsta a fost cu atât mai fain, cu cât m-a plăcut şi m-a băgat şi pe mine în seamă!

Şi chiar aşa, ce fain e să ai un copil mic! Ce mult te iubeşte şi te aşteaptă! Iubirea aia necondiţionată doar un copil mic ţi-o poate oferi! Sau un câine…

În fine, stau cât stau şi îmi primesc ceea ce trebuia să primesc: un buchet mare de flori!

😐

Astfel că, se pare că scopul unei zile pe deplin ratate a fost să ajung din nou de unde am pornit de la 6 dimineaţa şi să primesc un buchet mare de flori! Un fel de, „hai să vedem cum treci peste ziua de astăzi şi, dacă nu îţi verşi nervii pe nimeni, te recompensăm!”

Mi-am primit florile semn că, într-adevăr, nu mi-am vărsat nervii pe nimeni în toată ziua aia.

…

Ajung acasă, îi spun la maică-mea ce am păţit la universitate. Reacţia ei:

„Şi avea penisul mare?” 😐

Tatăl meu s-a mulţumit cu a râde!

…

Mă pun în pat, îmi deschid laptop-ul. Mail de la profa de examen care, drăguţă fiind, îmi spune când pot să mai vin şi că speră că pot să ajung! De ajuns sper şi eu acum să ajung şi să nu mai fac vreo gafă din asta!

Mă pun să dorm. Eram foarte obosită.

Nu pot!

Îmi mirosea groaznic a chips-uri! Şi habar nu aveam de unde! Mi se părea şi foarte cald!

În cele din urmă am adormit şi am avut parte de un somn chinuit. Când m-am trezit mi-am dat seama că am dormit cu o pungă desfăcută de chips-uri cu gust de pui (yaks!!!) lângă pernă!!! ….semn că, atât cât am lipsit, soră-mea mi-a pângărit patul! 😦

…

Mă trezesc deja prost dispusă având în vedere ziua precedentă. Mă vede maică-mea şi în loc de bună dimineaţa îmi spune: „Mirela, dacă vrei, vezi că e în frigider bere rece, din aia cu lămâie!”.

Cumva, am ştiut atunci că trecuse joi, 20 iunie! :))

…

Buchetul de flori are şi el povestea lui. Nu mă mai lungesc aici, dar o să o relatez şi pe aia. Că mi-aş dori să consemnez undeva povestea ca să nu o uit! Aşadar, pentru mine o să o scriu!

…

Ştiţi romanul ăla al lui James Joyce, Ullyses? Acum îl înţeleg şi eu pe om! Nu mai cred acum că a fost mare lucru să scrie un roman atât de lung cu o acţiune plasată într-o singură zi!…

Uitaţi, eu nu sunt James Joyce şi am aberat preţ de două postări aici despre o zi proastă care pare să nu aibe niciun scop! De fapt, nici acum nu ştiu dacă a avut scop sau nu.

Poate scopul a fost chiar ăsta: inspiraţie pentru blog! :))