Pisica…reală, de această dată!

Într-o zi cu ploaie, septembrie târziu, nu ştiu dacă era şi luni cum e melodia lui Brenciu, dar sigur era în timpul săptămânii, am salvat (eu, mama, sora şi tatăl care nu ne-a spus nimic, nici da, nici ba) 2 pisoi aruncaţi lângă o biserică.

Mici, de doar câteva zile. I-am uscat cu foehnul, i-am hrănit cu lăptic şi ne-am îndesat un dulăpior cu haine de pisic, pardon, pisici! Şi era hrană, nu haine!

Vărul nostru primar a contribuit din plin, anunţându-ne că sunt două fetiţe! „Alte două fetiţe!” taică-meu exasperat! Mi-am asumat responsabilitatea şi am zis că mă voi deplasa personal cu ele când vor creşte la veterinar ca să evităm să ne deschidem făbricuţă de pisoi.

Au crescut frumoase, frumose. Dar, necaz în familie: una mică, una mare. Una avea poftă de mâncare pantagruelească şi gargantuească, colosală adică, cealaltă, nu! Eu nu m-am consumat că doar, ca şi omul, fiecare cu poftele lui, dar mama mea era supărată că ei îi place tot ce e gras şi frumos şi pisica aia mică şi neagră nu voia nici în ruptul capului să se încadreze în tiparele familiei.

Am rezolvat problema după o altă vizită a aceluiaşi verişor „adivinator” care ne-a spus că de fapt pisica cu poftă mare de viaţă e un el. Ei, şi bietul! Fusese efeminat în tot acest timp. I-am acordat graţii de mustăcioasă, iar el era un mascul alfa care mânca tot kitty cat-ul, iar apoi, trăgea pârţuri ascunse cât să nu ne dăm seama de unde provin şi să ne uităm întrebător unii în ochii celuilalt, noi, ăştia umanii!

Pisica, pentru că nu se îngrăşase, pe când noi DA!, ne-a părăsit şi dusă a fost! Am suferit, şi tacit, şi vociferat! Ne-am bănuit vecinii de tot ce-i mai rău pe lumea asta! Am suferit şi nu am înţeles ce am greşit că ei îi cumpăram şi conserve de peşte, pesemne de mofturi pisintine, şi câte şi mai câte şi tot degeaba. Am descoperit-o apoi la nişte prieteni de familie. Eu am vrut să o revendic, dar pe tatăl meu nu l-a lăsat inima căci familia avea o fetiţă mică, de vreo 3 ani, care se îndrăgostise de pisică şi nu-i mai dădea drumul. Bine, tata nici nu a insistat că, pe bune acum, cine se poate opune iubirii dintre o fetiţă roşcăţică îmbrăcată într-o rochie roşie cu buline albe mari şi o pisică în 3 culori, iute şi vitează? Nici măcar noi, proprietarii patrupedului…

Şi, cale de poveste, am rămas cu el, pisoiul cel efeminat care nu e dle chiar aşa! E dârz, şi viteaz şi vânează tot! Vânează dezamăgitor de bine, eu sperând să am un pisoi mocofan. uof!

Dar chiar şi aşa, e fain. Zilnic ne demonstrează că e adevărat, pisicile pe bune că dorm 75% din timpul unei zile, în rest vânează, mănâncă, se alintă, se drăgăleşte şi miaună la poarta casei când are chef să intre în curte că noi suntem sclavii lui, iar el nu are tot timpul chef să urce singurel prin cotloanele podului! Face şi exerciţii de gimnastică: doarme 3 ore, se trezeşte, se întinde, miaună ceva, îşi mută patul/ canapeaua/ perna/ covorul/camera/ umbra/lumina ca să poată să adoarmă din nou. Mai trei ore, mai îşi întinde oasele la trezire şi tot aşa, exerciţiu continuu! Şi mai o chestie, cu toţii îl iubim, noi care iubeam doar câinii până acum. Îl cheamă Putin când rânjeşte, Motă când doarme, Mâtz când nu-l găsim…

Şi chiar aşa, cum să nu-mi placă! Ce fain mai e să ai un animal de companie cu care să poţi să te ignori reciproc! :))